Doar un Film

Cred că toți copiii sunt creatori de film…dacă simți că nu te poți integra în lumea din care faci parte, construiește-ți propria lume.

Steven Spielberg

Intrase într-o rutină greoaie, pe care o lua ca pe cel mai natural lucru posibil, având în vedere că și cei din jur păreau să impărtășească o apatie similară. Se gândea că asta e viața de adult și poate la un moment dat, griul o să capete măcar altă consistență, dacă culoarea nu mai era posibilă.

Își amintea uneori de trăirea plină și bogată din sălile de cinema în care crescuse, săli care atunci erau pline de oameni entuziasmați de filme pe care le așteptau chiar și cu anii. Pleca acasă cu eroi în suflet, descoperea domenii despre care citea avid, uneori chiar schița continuări ale poveștilor sau personaje noi. E doar un film! i se spunea adesea, fiind privită cu mirare și uneori cu un fel de repulsie – poate de înțeles, pentru că obsesia nu e ușor de digerat, chiar dacă fără ea, creația e greu posibilă.

Același lucru ajunsese și ea să își spună. Până într-o toamnă cu noroc, când pe ecranul suprasaturat de eroi goliți de suflet, s-a arătat forșpanul pentru The Fabelmans.

În mai puțin de două minute a revenit ceva ce aștepta de prea multă vreme: perioada în care iubea filmele și filmele o iubeau pe ea, căci îi extindeau lumea la infinit și înapoi.

Cine e Steven Spielberg?

Desigur că The Fabelmans nu e o autobiografie exactă, o proiecție la indigo a evenimentelor așa cum s-au petrecut, însă orice a adăugat Spielberg poveștii sale din punct de vedere artistic, reflectă profunzimea trăirii unui om care și-a dedicat existența filmului. 

Din familia Fabelman face parte Sammy, un băiat care pare definiția vie a introversiei. În toate interacțiunile sale – cu familia, cu prietenii, cu fetele pe care le cunoaște, pare că îi vede și îi aude pe toți din interior. Dacă îl privești cu atenție, ai senzația că toată experiența lui e transpusă automat în imagini pe care le rumegă tăcut, uneori trist sau contemplativ, alte ori cu bucurie pură.

Împreună cu bogăția imaginației sale, Spielberg denotă o alianță solidă cu realul, filmele sale fiind rezultatul celor două aspecte îmbinate. Mama cu suflet de artist, romantică și rebelă, cu o credință puternică în îndeplinirea viselor și un tată pragmatic, extrem de tehnic, au lăsat moștenire lui Spielberg (în paralel personajului său, Sammy), capacitatea de a îmbina cele două tendințe aparent contrarii.

Afirma că nu a mers niciodată la terapie, pentru că filmul i-a servit în acest scop. Dacă îi observăm felul de a spune povești, am putea spune că oferă cea mai clară reprezentare a principiului cinematografic (și terapeutic – extrapolez) Show, don’t tell și mai profund, ne învață cum filmul poate fi o salvare.

Astfel, în Fabelmans, pelicula capătă toate funcțiile pe care le regăsim în cariera cinematografică a lui Spielberg. Este calea de a păstra și transmite adevărul atunci când cuvintele sunt prea greu de rostit – de la drama propriei familii până la durerea sfâșietoare a războiului. În același timp, e pânza pe care îți arată slăbiciunile ca să-ți găsești curajul; e terapia în care copilul speriat învață că poate avea control și autonomie; e o poveste clasică spusă din ce unghi vrei tu.

Funcția paternă în arta lui Spielberg

În psihologia inconștientului, funcția paternă nu corespunde în totalitate, imaginii tatălui real – acestuia i se adaugă filtrul subiectiv al experienței copilului și specificul personalității sale, sau contactul cu diferite reprezentări arhetipale specifice. Funcția paternă se elaborează ca un proces de separare din fuziunea cu mama și ulterior, de individuare, realizare a sinelui. Atitudinile necesare sunt explorarea și ancorarea în lumea exterioară, iar relația cu tatăl influențează ritmul și măsura în care această funcție se împlinește cu succes.  

Spielberg e cunoscut pentru o relație foarte directă cu publicul. Se folosește de unghiuri de filmare, montaj, absența sau prezența sunetului și jocul actorilor ca să îți spună la ce să fii atent, uneori înainte ca personajele pe care le urmărești să realizeze prin ce trec. Practic în timp ce spune povestea, îți și indică ce întrebări să îți pui, ce anume să explorezi, cum să explorezi ca să fii în siguranță și să dai sens lumii. Aidoma unui tată.

Spielberg, și tot ce înseamnă el ca fenomen cinematografic, a avut poate o semnificație aparte pentru copiii crescuți în societăți în care explorarea, exprimarea, introspecția au fost temporar suspendate, chiar interzise.

Pentru ei, T-Rex nu era o șopârlă cu pene și asta e ok. Pentru că, pentru ei, T-Rex e tiranul căruia afla că îi puteau supraviețui, în condițiile în care aveau de făcut față zilnic, de cele mai multe ori pe cont propriu, profesorului post-comunist care îi silea să învețe pe de rost cuvinte prăfuite și îi umilea când nu reușeau, la fel de distrugător precum pasul de gigant.

Datorita lui Spielberg, puteau să spere că nu vor trebui să fie “cetățeni exemplari”, în versiunea reprimată, veșnic obosită și cenzurată precum “modelele” pe care le întâlneau la școală, pentru că știau că undeva exista un alt profesor. Ni l-a dat pe Indiana, expertul atipic, rebel, care în timpul liber se opunea armatei totalitare, răscolea trecutul cu tot cu fantomele lui și făcea curat pentru viitor. Ni l-a dat pe eroul în care puteai sa crezi: era fiul unui tată sever care reușise totuși să-și susțină propria identitate și să-și trăiască aventura; părea că superputerile lui erau pasiunea și îndrăzneala, iar slăbiciunile omenești îi erau lecții pe care era dispus să le primească, devenind tot mai înțelept și mai uman. În final (în ciuda portretului slăbit și anost care ne-a fost livrat în 2023), Indiana al lui Spielberg e eroul care acționează în ciuda fricii, amintind de viziunea jungiană asupra acestei trăiri, ca întruchipare a următorului prag pe care fiecare îl are de depăsit.

Copiii pedalau bicicleta în viteză și priveau luna de-aproape pentru că undeva în inima lor se crease o portiță prin care puteau să spere că trăiesc într-o lume mare, vastă, cu multe posibilități de explorat, când adulții nu mai aveau vlagă nici măcar să-i întrebe, “Tu oare ce vise ai?”.

Spielberg e unul din oamenii care au decis cu toată ființa să-și câștige traiul visând, și datorită lui, copilul timid, care simte mult si vede tot ce simte în imagini, nu mai e așa de singur.

Iar finalul lui Fabelmans ne arată un adevăr pe care ar fi bine să îl știe mai mulți oameni: de prea multe ori, atacurile de panică nu sunt o boală, ci artă închisă într-o temniță.

Foto: The Fabelmans (2022)

Regizor: Steven Spielberg

Producție: Amblin Entertainment Reliance Entertainment

Distribuit de: Universal Pictures