Ce sens are să faci psihanaliza unui film?
E o întrebare. Oamenii de film (mai puțin cei interesați sau pasionați de psihanaliză) sunt iritați de astfel de demersuri. Poate pe bună dreptate. Până la urmă, un film e doar un film, așa cum un creion e doar un creion, un apus e doar un apus, de acord. Alteori, autorii de film au luat în calcul mai degrabă aspecte comerciale sau politice în actul lor cinematografic.
Academicii sceptici nu văd deloc sensul unei astfel de inițiative. E ceva greu de standardizat și, mai degrabă, poate să crească angoasa negăsirii unui adevăr absolut. De ce să mai încerci, dacă nu-i poți răspunde unui incisiv ”de ce”, nu poți să generalizezi pornind de la un ”eșantion reprezentativ statistic”, sau răspunsurile se vor modifica de la o dispoziție la alta?
Psihanaliza e acuzată de a fi neștiințifică, nefondată, speculativă, ultra subiectivă și ineficientă în practică. Pe de altă parte, nu ”scăpăm” de ea nici după o sută și ceva de ani. Oare de ce?
Ce nu observă criticii, e că psihanaliza și-a asumat dezinteresul pentru intervenția standardizată, fiind concentrată pe experiența subiectivă, profundă a individului. A dezvoltat marje de explorare, în sensul de a lăsa loc experienței personale să se exprime într-un cadru general ipotetic. Analiștii par să găsească un confort aparte în a-l îmbrățisa pe ”nu știu”, poate mai mult decât alte școli de gândire terapeutică, iar acest ”nu știu” vine să calmeze însăși teroarea existențială în care viața în sine habar n-are încotro merge. Analistul e curios, explorează și are încredere. Pentru el, centrul ființei e important, e cel care are nevoie să crească suficient, emoțional, încât să poată să susțină loviturile vieții fără să se fărâme la fiecare rafală. Pentru asta îți trebuie răbdare și deschidere pentru că ceea ce înseamnă pentru tine stabilitate sau aventură, s-ar putea să fie complet diferit pentru cel din fața ta.
Vremurile moderne par să inhibe subiectivul și cer o închistare în răspunsuri fixe, rapide. ”N-am timp! Nu-mi permit să fiu trist, sau să stau cu bucuria. Visele sunt reminiscențe de peste zi, introspecția e înselătoare, și încă de trei ori – nu am timp!”. Le aud în fiecare zi. În cabinet, la masă, în tutoriale despre eficiență, și din păcate – încă – în propria minte, când cedez, omenește, câte unei presiuni.
Timpul însă îngheață într-un film bun. Ce înseamnă film bun? Hai să alegem varianta în care filmul bun e cel cu care rezonez. Care are un personaj, un motiv, o temă muzicală care rămâne cu mine în seara aceea, a doua zi, sau ani după. Chiar dacă a fost sau nu adulat de critici. Chiar dacă e mai de calitate sau nu decât cartea după care a fost ecranizat, fie dacă îi este sau nu fidel. Sigur, cum spuneam, cinema-ul, ca artă, fiind cel mai accesibil mod de a călători în jurul lumii cu o idee, a fost și este în continuare îmbibat cu ideologii diverse și rețete comerciale prin care să atingă scopuri îndepărtate de inima artistică.
Însă astea nu sunt motive să ignorăm impactul asupra privitorului, la nivelul emoțional, subiectiv și chiar identitar. E un motiv pentru care pe unii îl aleargă în vise Darth Vader și pe alții Patrick Bateman. E un alt motiv, la fel de serios, pentru care o adolescentă s-a îndrăgostit de Edward Cullen și alta de Jack Sparrow. Și un motiv și mai serios pentru care la 16 ani ”Sex and the City” ți se părea cea mai cool chestie, iar când îl revezi după 30, te iei cu mâinile de cap și zici mersi că ți-a trecut.
Toate aceste motive contează, și să nu uităm un lucru: oricât de politic sau comercial a fost vreodată cinema-ul, publicul n-a fost ignorant. Publicul taxează lipsa de originalitate, de suflet, de structură coerentă de personaj, sau – mai ales – încercarea de a-i fi impuse coercitiv anumite viziuni. Mai devreme sau mai târziu, autorii de film sunt forțați să țină cont de emoție și de darul de a spune o poveste coerentă și umană, indiferent de agenda comercială sau politică din spatele producției.
Unde se întâlnesc filmul și psihanaliza?
Psihanaliza ne dă instrumentele prin care putem încerca să surprindem esența unor astfel de motive personale. Astfel ne putem plimba în voie – de la exercițiul de a înțelege impactul imens al unor produse din cultura pop, până la a înțelege câteva ceva despre noi ca indivizi (menționând că pentru a doua parte, e nevoie să ne adresăm ceva întrebări suplimentare).
De exemplu, ne putem folosi de transfer/contratransfer. Acest set de mecanisme e folosit de regulă pentru a descrie reacția emoțională și proiecțiile analistului asupra pacientului său, reacții influențate puternic de experiența subiectivă, de viață a analistului sau din transferul (foarte pe scurt – proiecțiile) pacientului asupra sa. Însă ne putem uita la un film precum privim o persoană? Fie, precum privim o entitate, căci acolo vom intra în contact cu mai multe persoane/personaje?
Pornim de la cele mai puternice reacții emoționale, fie pozitive fie negative; mai departe, încercăm să găsim propriile proiecții și indentificări. M-a aruncat oare filmul – sub orice aspect al său, la o experiență personală? O amintire, o întrebare, o etapă? Mă regăsesc în vreo reacție sau istorie de personaj, sau îi ”văd” pe oamenii din viața mea acolo? Să facem acest exercițiu: cu cât sunt mai puternice astfel de identificări și proiecții, cu atât filmul respectiv ne devine un ghid personal. Deja ne-a pătruns în psihic și cu cât îi spunem ”Bun venit”, cu atât s-ar putea să aibă mai multe daruri de oferit. Filmul și psihanaliza sunt gemenii dizigoți ai istoriei, care, ca doi frați adevărați, se iubesc și se bat. Simultan, concomitent, și în funcție de perioada în care se află. Jocurile și munca lor sunt similare: se folosesc de imagine, simbol, experiență, individualitate, motivații inconștiente – chiar dacă scopurile lor sunt diferite. Cert e că au crescut împreună și au, până în prezent, experiența completă a unei relații: s-au inspirat reciproc, au furat unul de la altul, s-au criticat și s-au adulat. O relație bogată, pe care nu o putem ignora – fie că îi dăm atenție din pur divertisment, fie pentru scopuri profunde, introspective.